Sa explicam cateva lucruri pe care nu le vezi în factură şi care au fost ani de zile bine ascunse de ochii tăi, tocmai prin faptul că piaţa nu a fost liberalizată. Unele din ele au dispărut între timp, pe altele continui să le plăteşti, fără să ştii. Noi ţi-am făcut o factură specială pe care s-o poţi citi pe îndelete.

Ce vrem noi să aratam e că, de fapt, tu ai plătit mult mai mult decât ai văzut pe hârtie; şi că amânarea liberalizării n-a făcut altceva decât să-ţi ascundă ce plăteşti şi să te jupoaie în plus, fără să ştii.

1.Pret reglementat sub nivelul de piata

Mulţi ani de zile, toţi consumatorii, casnici, IMM-uri, mari consumatori industriali, au cumpărat gaz într-o proporţie fixă de producţie internă şi import. Să zicem 70% producţie internă, 30% import. Preţul pentru producţia internă era reglementat. Preţul pentru import era, de facto, dictat de importatorii de la Gazprom. În fapt, toată lumea plătea pentru gaze un „coş”, adică o medie ponderată a preţului, 70% x preţ gaz intern + 30% x preţ gaz import.

Teoretic, marii consumatori industriali din industria chimică sau de îngrăşăminte erau în piaţa „liberă” de prin 2005-2006. În condiţiile uşor aberante ale pieţei româneşti de gaze (într-o piaţă cu adevărat liberă nu te forţează nimeni să cumperi musai 70% intern, 30% import), asta înseamnă că ar fi putut totuşi să-şi negocieze direct preţurile şi cantităţile cu furnizorii lor şi să-şi aleagă ce furnizori vor, cu condiţia să respecte ponderile de 70% intern, 30% import. Nu exista niciun motiv pentru care preţurile la care să cumpere gazul de producţie internă să fie aceleaşi ca pentru popor.

Să dam nişte cifre.

În 2008, preţul reglementat pentru producţia internă era 150 USD / 1000 mc. Cel de import era vreo 290 USD / 1000 mc, dar anul următor a crescut la 380. Vedem azi că preţul din piaţă e cam 270-280.

Ce zicem noi e că marii consumatori industriali, în loc să cumpere gazul intern la preţul reglementat de 150, ar fi trebuit să-şi cumpere „la liber” gazul negociind cu marii producători interni, Romgaz şi Petrom, cu care aveau şi relativ cam aceeaşi putere de negociere într-un contract (de ex., Interagro şi Azomureş consumau cam 30% din tot consumul, în timp ce Petrom şi Romgaz produceau tot cam 30% din tot gazul consumat într-un an). În realitate, marii consumatori au profitat de existenţa pieţei reglementate, spunând, „câtă vreme nu avem o piaţă liberalizată, nu există preţuri relevante, deci ar trebui să primim şi noi gaze la preţul reglementat de 150, ba chiar cu discounturi de cantitate”.

În alte cuvinte, în loc să negocieze şi să cumpere la un preţ realmente de piaţă (azi vedem că acest preţ ar fi vreo 270-280), marii consumatori industriali cumpărau la 150 gazul intern – sau cca 190 preţul total de „coş”, cu importuri cu tot. Adică, preţul reglementat a fost o referinţă falsă de preţ pentru a se da în realitate gaz ieftin şi unor consumatori care numai cazuri sociale nu sunt.

Pe tine nu te-a întrebat nimeni dacă vrei să ajuţi marii consumatori. Chiar dacă am vrea să ajutăm o anumită ramură industrială, ar trebui să ştim şi noi, nu? Cât primesc? Ce se angajează să facă cu ajutorul cu pricina – investiţii, locuri de muncă? Cine monitorizează că cei sprijiniţi se ţin de angajamente?

De preţurile reglementate au „beneficiat” toţi, şi tu, şi IMM-urile, şi marii consumatori industriali. Tu şi ceilalţi consumatori casnici reprezentaţi doar 25% din tot consumul. Ceilalţi care au fost ajutaţi, consumatori mari sau IMM-uri, au fost 75% din tot consumul.

Partea perversă a subvenţiei prin preţuri reglementate sub nivel de piaţă e că subvenţia e pe unitatea de consum, adică se subvenţionează mai mult cei care şi consumă mai mult. Consumi 75%, înseamnă că primeşti 75% din subvenţie.

Apropo, cei mai mari consumatori industriali, Interagro, Azomureş, vând la export cam tot ce produc. În alte cuvinte, am exportat subvenţia pe care le-am dat-o.

Cum ai fost pagubit?

Păi simplu. Petrom şi Romgaz au fost forţaţi să vândă mai ieftin decât preţul real de piaţă, ani de zile, ca să ne subvenţioneze pe toţi. Dacă adunăm, au pierdut 16,5 miliarde subvenţionându-ne pe toţi. Am socotit producţia Petrom şi Romgaz de 10-11 miliarde mc pe an şi diferenţa dintre preţul de piaţă de 270-280 pe care îl vedem azi, şi preţurile reglementate pe care le-am avut de-a lungul timpului.

Se putea face altfel?

Noi zicem că, în loc să ne dea tuturor gaz ieftin, statul ar fi putut să lase piaţa liberă, imediat; să ia direct sub formă de impozit de la Petrom şi Romgaz aceeaşi sumă, 16,5 miliarde; şi să ne dea nouă înapoi numai cei 25% care erau subvenţia de care beneficiam prin preţurile reglementate. Adică, se putea lua subvenţia dată tuturor consumatorilor non-casnici la bugetul statului, să se dea înapoi la casnici exact sprijinul de care beneficiam prin preţurile reglementate, şi să păstreze la buget restul de 75% din suma de 16,5 miliarde, adică 12,38 miliarde. Pe net, noi, Petrom, Romgaz am fi fost la fel ca înainte; bugetul public ar fi fost mai bogat cu 12,38 miliarde; iar consumatorii non-casnici ar fi pierdut cei 12,38 miliarde pe care le-au primit ca pe o subvenţie fără să ştim noi de ea. Dacă statul voia să sprijine vreo ramură industrială sau IMM-urile, putea folosi transparent, printr-o schemă de sprijin inteligentă, o parte din cei 12,38 miliarde.

Ca să explicăm mai clar efectul asupra facturii tale, o asemenea schemă ar fi însemnat să se liberalizeze instantaneu piaţa. Petrom şi Romgaz ne-ar fi dat gaz la preţ de 270 în loc de 150, să zicem. Dar statul ar fi putut lua prin impozite fix profitul suplimentar al Petrom şi Romgaz; şi ne-ar fi dat nouă doar cei 25% de care beneficiasem ca ajutor pe vremea când plăteam doar 250.

Cum putea sa ne dea înapoi?

– putea chiar să plătească diferenţa pe factură. Să zicem, la preţ reglementat ţi-ar fi venit factura 200 de lei. La preţ liber ţi-ar fi venit 300. Factura putea să aibă două linii, 200 să-i plăteşti tu, 100 să-i plătească direct statul la furnizor.

– putea să-ţi dea banii. Îţi venea factura de 300, statul îţi dădea cash 100. Plăteai 200 din banii tăi, 100 din cuponul de la stat.

– putea să redistribuie inteligent cei 25% între consumatorii casnici. Adică, să facă diferenţa între consumatorii mai înstăriţi şi consumatorii mai săraci şi să lase pe cei mai bogaţi dintre noi să plătească mai mult, dând mai multă subvenţie în schimb la cei săraci.

2. Legislatie speciala cu gaz ieftin pentru consumatorii mari industriali si casnici.

Prin 2009, cu pretextul crizei, statul a dat o ordonanţă de urgenţă, prelungită printr-o lege, prin care timp de 18 luni consumatorii mari industriali cu consum peste 1 milion mc pe zi şi casnicii beneficiau exclusiv de gaz de producţie internă.

Mecanismul prin care ai fost păgubit e ca mai sus: ai primit doar 25% din subvenţia suportată de Petrom şi Romgaz, în timp ce consumatorii non-casnici au primit ceilalţi 75%. Suma totală a subvenţiei se ridica la 1,4 miliarde lei; non-casnicii au primit 1,05 miliarde lei.

De fapt, tu chiar ai plătit o parte din acel miliard nu doar ca venituri neîncasate la bugetul statului, ci ca bani pe care i-ai dat în plus la factură.

Cum aşa?  Simplu. ANRE a zis, nu modific „coşul” reglementat odată cu publicarea ordonanţei. Înainte de ordonanţa buclucaşă, „coşul” se calculase aşa:

– 80% gaz de producţie internă, la preţ 160 USD / 1000 mc

– 20% gaze de import, la preţ de 290 USD / 1000 mc.

– curs de schimb, 1 USD =2,9 RON, adică aveam un „coş” de cca 540 RON / 1000 mc pe care ANRE îl permitea furnizorilor să ni-l bage la factură.

În timpul ăsta, în piaţă, cineva (marii consumatori industriali, în principal) luase o bună parte din gazul „ieftin” de producţie internă, iar restul de gaze rămase pentru ceilalţi arătau cam aşa:

– 60% gaz de producţie internă la preţul reglementat de 160

– 40% importuri, la preţ care crescuse la 380 USD / 1000 mc

– cursul de schimb ajunsese la 3,1-3,5 RON/USD, adică un „coş pe bune” de cca 840 RON / 1000 mc

Concret, asta a însemnat că furnizorii reglementaţi, în special EON şi GDF (cei mai mari), au fost obligaţi să cumpere ce gaz mai rămăsese în piaţă, mai scump, fiind obligaţi să vândă mai departe la „coşul” reglementat anterior. Pe scurt, cumpărau fiecare mie de mc la 840 RON şi o vindeau la 540 RON, făcând o pierdere de 300 de lei pe fiecare mie de metri cubi.

În total, prin această schemă ingenioasă, EON şi GDF au pierdut mai bine de 1 miliard de lei. Banii ăştia s-au transferat frumuşel în principal în buzunarele marilor consumatori industriali.

Bani pierduti pe care de unde crezi că si i-au recuperat?

Timp de doi ani de zile, ca să-şi recupereze aceste pierderi de la consumatorii reglementaţi, EON şi GDF au avut dreptul să încarce în plus la factură:

– 12 USD / 1000 mc de la consumatorii casnici

– 36 USD / 1000 mc de la consumatorii non-casnici reglementaţi, adică IMM-uri.

Banuiesc ca nu stiai.  Ca o paranteză: pentru EON şi GDF, recuperarea s-a putut face doar câtă vreme piaţa rămânea reglementată şi EON şi GDF şi-au putut trece aceste costuri asupra consumatorilor în preţul reglementat aprobat de ANRE. Asta e şi explicaţia pentru care, de pildă, preţurile la care vindeau în piaţa liberă după 2012 erau mai mici decât preţurile la care vindeau consumatorilor reglementaţi – se vede mai clar pentru consumatorii non-casnici mari. Repet: preţurile reglementate erau mai mari decât în piaţa liberă! 

_____________________________________________________________________________________________________________________________________________________

_____________________________________________________________________________________________________________________________________________________

_____________________________________________________________________________________________________________________________________________________

Aşadar, EON şi GDF s-au opus liberalizării după 2012 şi din cauză că într-o piaţă liberalizată nu mai puteau transfera recuperarea acestei pierderi asupra clienţilor. EON încă mai are vreo 40 de milioane RON pe care nu i-a recuperat nici până în ziua de azi şi nici nu mai are cum să-i recupereze în piaţa liberă. (Pe lângă explicaţia asta, EON şi GDF nici nu ar putea fi mari fani ai liberalizării, deoarece într-o piaţă liberă, în care consumatorii îşi pot alege furnizorii, ei nu mai au o cotă de piaţă garantată, cu profit reglementat, garantat).

3. Discounturi ilegale pentru Interagro

Dacă îţi imaginai că asta a fost tot, te înşeli; şi poate ai auzit de un mare dosar DIICOT în care sunt implicaţi Ioan Niculae de la Interagro, Vosganian, Videanu şi încă vreo 40 de oameni de la ANRE, Romgaz, Ministerul Economiei.

Despre ce e vorba? Pe lângă faptul că putea lua gaze din intern la 150 USD / 1000 mc, ca un reglementat, dl Niculae dorea şi nişte discounturi, că doar cumpăra mult. Discounturi pe care Romgaz s-a grăbit să i le dea, deşi acest lucru era ilegal: Romgaz, companie de stat, nu avea voie să dea reduceri comerciale unui client la ea sau la stat. Nu orice fel de datorie, ci 70% din bugetul anual al Romgaz! Prejudiciul e calculat la vreo 362 milioane de lei.

De fapt, şi Azomureş a luat discounturi, numai că la ei măcar n-a fost ilegal, că erau cu datoriile plătite la timp.

Pe banii ăştia i-ai pierdut pe toţi, pentru că Romgaz e companie de stat. Adică, profiturile pe care nu le face Romgaz sunt dividende pierdute la veniturile bugetului de stat.

Într-o piaţă liberă, în care Romgaz ar fi vândut pe bursă, cu siguranţă găsea un partener comercial care să şi plătească la timp, să şi dea un preţ real de piaţă.